Ieri s-au împlinit 36 de ani de la moartea marelui poet Nichita Stănescu, poet căruia i-au fost recunoscute mereu marile merite în explozia poeziei românești contemporane. Dorim, așadar să demarăm un simpozion „Nichita Stănescu” la nivelul organizației noastre sindicate, în memoria regretatului poet.

Asta pentru că avem în rândul nostru și amatori de artă, poezie. Poate se va mai schimba și percepția publică despre categoria noastră socio-profesională, potrivit căreia am fi doar niște gardieni ori torționari, lipsiți de sentimente și mânați de instincte primare.
Redăm mai jos una din poeziile care au fost recitate la simpozion, cu regretul că, deși inițial invitații noștri (doi agenți de la poliția Medgidia) își anunțaseră participarea, în final chestiuni legate de serviciu i-au chemat la datorie. Le-o dedicăm.
Acasă – Nichita Stănescu
Acasa mea e într-un cuvânt
gândit de altul.
Acasa mea e într-un sărut
pe care l-am gândit
în alți doi adolescenți.
Acasa mea este înlăuntrul
săgeții trase înspre zeu de geți.
Acasa mea e gândul ce-l gândești
spre mine.
Acasa mea e numele ce-l am
și mi-l rostești.
Acasa mea e un cuvânt,
un prieten și o curvă.
Fugind din timpul care trece,
ah, timp, bordel al vieții mele!